Un mic orăşel dobrogean s’a pomenit într’o bună zi — graţie unei plaje feerice — cu o viaţă mondenă, alimentată în tot timpul verii cu sport, bridge, flirturi, pijamale şi cancanuri. Restaurantele şi-au înlocuit fluerul bâzâitor şi strident al Orientului cu tobă de jazz, „saxiofon“ şi „dizier“… iar jupanul micii cafenele din aşa zisul „port“ îşi anunţă fidelii clienţi, ca un muezin din înălţimea minaretului — printr’un : „faceţi turtrurile don’lor“, care i se împleticeşte în limbă, — că viaţa de noapte a Mangaliei trebue să ia sfârşit. In dosul acestei atmosfere de provincie orientală, cu spoială proaspătă modernistă, am găsit un colţ de viaţă primitivă, pură, nealterată de nici un strop de civilizaţie, care m’a transplantat parcă într’un sat al nisipurilor fierbinţi dela gurile Nilului. Acesta e satul tătăresc al Mangaliei.
De ce îi zice „satul tătăresc“, n’am putut afla. Locuitorii săi — adeseori de o rară frumuseţe — nu sunt decât ţigani turci, „cenghene“, cum se numesc ei înşişi. Toate apucăturile lor nu fac decât să întărească informaţiunile pe care le-am cules de la Tefik, vânzător de îngheţată şi muezin al gramiei în acelaş timp — deci un reprezentant al burgheziei turceşti din Mangalia. Fiind ţigani — se poartă ca ţiganii: fumează cu pipa la gura colibei ; n’am văzut o narghilea în tot satul; adună bălegarul vitelor, îl usucă fabricând aşa zisul „tezic“ care e folosit iarna ca un fel de antracit, la încălzit, iar vara capătă rol de cărămidă la construcţii. Cerşesc, ghicesc în palmă şi au purici. Ca turci, respectă cu sfinţenie slova Coranului, nu beau, nu fură, sunt, geloşi, dansează din buric şi şed turceşte.
Pe copii, care s’au adunat la apariţia noastră, împresurându-ne şi ridicând spre noi mânuţele lor negre şi murdare cerşind „on franc“, i-am îndepărtat, aruncând la distanţă bănuţii. Se năpusteau asupra acestora; câteunul reuşea să pună mâna comoară şi toţi alergau veseli înapoi spre noi, ca şi când ne-am fi jucat de-a „aport“ cu ei. Am reuşit să ne apropiem de un grup de femei cenghene. Auzisem că prin fundul cuferelor lor aceste ţigănci ascundeau bijuterii vechi, de o rară frumuseţe. Toate aveau : „Eu cocona frumos“. „Cocona, eu, mai „giugiuc“ cel mai frumos“. „Cocona, vino aici, dau eu cordon vechi“.
Toate au scos la iveală, cu „şiretenie“, câte un cordon din solzi de nichel, câte un inel de argint nou-nouţ, sau o brăţară presată, pe care ele le dobândiseră fără îndoială în urma unei lungi tocmeli, de la negustorul de mărgele din Mangalia… In naivitatea lor, credeau că ne vor putea înşela… Mai puţin sceptică decât tovarăşii mei, eu însă tot cred în legendă brăţărurilor ţigăneşti, dăruite în tribul lor din mamă in fiica.
Doream să vedem ceva specific tătăresc. Alegem pe cea mai atrăgătoare dintre fete, şi-i cerem să ne danseze. Fehamet e plinuţă, cu un obraz oval, cu ochii negri ca piperul şi cu un şir de dinţi albi, sclipitori. In cap poartă turbanul galben, semn distinctiv al femeii fatale din sat, iar peste aceasta o ghirlandă de flori.
— Dansează-ne, Fehamet; îţi dăm zece lei.
— Nu se poate, nu-i voie, dacă este şi domni.
— Haide, Fehamet, îţi dăm 20 de lei. …
Câtă boială se poate cumpăra cu 20 de lei !…
— Haide, dar dai banii întâi.
— Las’ că-ţi dăm noi banii.
Fehamet ne împinge pe toţi în odaia ei, şi ne pofteşte să luăm loc pe jos, pe saltelele aranjate de-a lungul pereţilor. Curăţenia odăii e exemplară. In odaie, afară de saltele, alt nimic, decât într’un colţ un teanc de covoare, care se ridica până ‘n tavan. Fehamet trage veriga la uşe, incuindu-se cu noi în odaie şi… întinde din nou, râzând diabolic, mâna spre noi : „Acum dai bani“. Deşi suntem vreo zece, gluma începe să nu ne prea placă.
— Dansează întâi, sau deschide uşa, îi spune o voce bărbătească, puţin răstită. Fehamet râde. Incet-încet, începe să schiţeze câteva mişcări din burtă şi să pocnească din degete, imitând „castagnette“-ele. Deodată, auzim o detunătură ca de puşcă, şi un nor — de praf sau de fum ? — umple toată odăiţa. Ne cam înghiaţă inima. Fehamet deschide în grabă uşa. Un turc încruntat îşi face apariţia în prag…
Pocnitura nu era decât o bătaie politicoasă cu piciorul în uşe. — Eu să-ţi ghicesc, haide să-ţi ghicesc, spune pripit Fehamet pentru a masca adevărul, bărbatului ei, Ahmet, un adevărat Othello. Scenă reală ? Sau o nouă comedie, montată pentru a ne estorca vreo câţiva lei ? Pe Ahmet îl împăcăm cu un pachet de „Naţionale“ şi ne împrietenim atât de bine cu el, încât consimte chiar să se lase fotografiat, — deşi Coranul nu i-o îngăduie — în schimbul a 2 lei, bineînţeles. Bordeiele de pământ formează un soi de fort pitoresc
Când i-am explicat lui Ahmet că am vrut numai să vedem cum ştiu ei să danseze, ne-a poftit să vedem dansuri la nunta nepotului lui, care avea loc peste câteva zile… Mireasa avea 14 ani, iar mirele 16. Pe mire l-am zărit stând cam obosit în mijlocul bătrânilor, făcând incontinuu libaţiuni cu „şarab“, adică vin. Fața îi era plină de răni, căci briciul care se plimbase pentru prima oară pe obrajii lui nu a putut evita o bogată cultură de bube dulci. Capul îi atârna greu, sub povara unui turban imens, făcut desigur din șalvarii bunicului său.
— Ce faci, Ahmet ? Uite am venit la nuntă.
— Bine aţi făcut. Iaca petrecem şi noi, că : „Odată face omul nuntă“, cum scrie la Coran. Oficierea religioasă se petrecuse cu o zi înainte. De altfel nici un ochiu de „ghiaur” nu poate asista la o ceremonie religioasă de a lor. Acuma petreceau. Pentru fastul nunţii fuseseră aduşi, din Cadrilater, muzicanţi şi luptători, care să distreze asistenţa. Orchestra era compusă dintr’un fel de ţipăit, un fluier şi o tobă. Muzica cânta fără întrerupere, zi şi noapte. Când unul din muzicanţi obosea, era înlocuit prin oricare alt flăcău şi nu cu mai puţin talent. Melopee simple şi „geambarale“, trenante şi monotone se ţineau lanţ. A doua parte a petrecerii constitue dansul. Nu dansează decât unul singur, cel mult doi, şi mai ales bătrânii. — Ahmet, vrem să vedem şi o femee dansând. — Se poate să-i spun lui Şefa; ea este văduvă şi n’o bate bărbatul, dacă o văd alţii cum dansează. Din grupul femeilor se desprinde Şefa, radioasă. Deşi nu prea tânără, pare a fi femeia-vampa satului. In orice caz, ea este regina frumuseţii la această nuntă. E „grasă şi frumoasă“ după canoanele frumuseţii orientale, şi e împodobită cu cercei, mărgele şi brăţări, ca un cal din Cadrilater. Şi ea purta turbanul galben. Şefa a dansat, acompaniânduse cu aceleaşi pocnituri din degete, în faţa unui bătrân — evitând însă de a se atinge de el.
