Balcic !
Coasta de Argint …
Jntr’adevăr e bine supranumită.Faleze de culoarea argintului
cenuşiu, peisagiu de vis, iar în depărtare marea, misterioasă,
albastră ca piruzeaua, învelită de brumă sau sclipitoare, în veei
neodihnită, oftând în veci… marea. Iţi apare deodată, după o
cale lungă prin câmpii searbede, fără de sfârşit. ·Totuşi pămân
tul acesta este roditor, cu tot aspectul lui monoton şi fără nici
o culoare. Fără pomi, fără semne de hotare decât câte un sat
părăsit, din când în când o siluetă de om călare, la orizont, sau
turme mari de oi pământii păzite de un păstor de culoarea lor
şi care, în sălbătJcia naturei, aduce aminte de tablourile repre
zentând Fiul rătăcitor mânând turma de porci . . .
Satele compuse din căsuţe de piatră necioplită stau strânse
în grupuri mărunte împrejurul unui puţ central, cu acoperîşuri
plane şi pitoreşti în posomoreala lor, dar triste, măturate de vânt,
sing_uratice şi pierdute.
Şi dintr’o dată, când te aştepţi mai puţin, drumul se în
fundă într’o vale adâncă, ce seamănă cu un. gol gigantic tăiat
în stâncile cenuşii şi albe, coborâş neaşteptat şi, în dreptul pri
virilor mirate, orizontul apare ca un miraj : întindere scânteietoare
de culoare atât de uşoară, de aburită, că’ par’că n’ar fi realitate:
Pe drumul cocoşat de pietre, automobilul geme ca o fiinţă
vie suferindă, alunecând tot mai jos.
La stânga un abis profund
făr’de verdeaţă, alb-cenuşiu, pare a se fi rupt acuma într’o con
vulsie, iar departe, atârnând_ ca nişte cuiburi de rândunele sub
falezele de creta, satul Tatar se piteşte, bordeie joase de argilă
acoperite de paie, surprinzător de primitive.
La dreapta, partea bulgărească a· oraşului, o mulţime de
căsuţe de piatră căţărate de-alungul unui deal înalt şi gol, cu
poteci strâmte în scară, care-şi fac drum nesfârşit printre zidurile
ce separă fie-ce proprietate. Iar peste tot, fântâni turceşti cu
apă de izvor limpede, la care vin măgari plini de demnitate mâ
naţi de turci tot atât de demni, cu fesuri şi turbane pe cap.
Automobilul geme şi ne zdruncină pe o stradă aproape tot aşa
de inegală ca drumul mare. Dar ce delicioase şi ciudate case
de lemn, ce grup de tătăroaice în şalvari de nuanţe şterse, al
bastru, galben, lila, venite să ia apă la· fântâna în formă aşa
de delicată !
Căldările de cositor, tremurând pe cumpăna purtată pe umeri,
lucesc ca argintul în lumina soarelui. Fiecare atitudine a lor este
un moment pictural, par vesele, fără griji, surâd cu dinţii albi
ca şi cum timpul n’ar exista.,· Altele înalte,· drepte ca nişte statui,
punându-şi mâna pavăză din pricina reverberaţiunii,
privesc jos în stradă pe cei cari trec.
Indărătul puţului, rezemată de un zid înalt şi misterios din
dosul căruia un smochin îşi strecoară sfios ramurile, stă nemiş
cată o turcoaică în caftan negru, ţinându-şi cearceaful peste
bărbie şi gură. Şi ea priveşte în stradă şi te întrebi, văzând-o,
cum îi va fi faţa de sub voal.
Ce plin de farmec este totul ! Ce armonioasă silueta mina
retului, profilată pe mare, albă ca zăpada pe albastrul apei, co
loană mândră înălţându-se spre cer !
. Şi acele prăvălitoare caraghioase, cu mărfurile atârnate
afară sau răspândite chiar pe jos !
Când trecem, Turcii salută cu gesturi solemne : mâna dusă
la inimă, la buze, la frunte.
Nimeni nu pare să aibă ceva de făcut, soarele binecuvân
tează această liniştită toropeală şi, dincolo de străzi lenevoase,
marea luceşte ca un covor minunat ţesut din lumină.
Fusesem la Balcic odată, înainte de război, în grabă şi
păstrasem o amintire imprecisă. II descoperii din nou în Octom
brie 1924, în tovărăşia fiului· meu Nicolae.
Făceam Dobrogea în automobil -· călătorie de descope
riri – după cum făcusem alte drumuri împreună, când era băiat
mic la laşi şi mă plimba în maşinâ lui, Bebe Peugeot, peste
colinele laşilor.
Râzând, îmi spusese: „Ca să-ţi găseşti drumul pe câmpiile
Dobrogei trebuie să întrebuinţezi compasul, ca pe mare”.
După multe peripeţii în toamna aceia uscată, sosirăm şi
la Balcic.
Cu toate că zilele se scurtau, era cald ca’n toiul verei,
soarele au.rind totul. Doi prieteni – pictori, entuziaşti · admiratori
ai Balcicului, ne arătară fiecare colţ pitores,c şi, fără să ţinem
seamă de căldură, praf şi pietrele colţuroase ale drumurilor, am
urcat şi coborât dintr’un cartier într’altul, admirând băile tur
ceşti, aruncând priviri în colibele tătăreşti, vizitând câte-va gos
podării de seamă ale turcilor, gustând dulceaţă de trandafiri
într’o casă bulgărească.
Niculae şi cu mine eram din ce în ce mai încântaţi şi mul
ţumirea noastră nu cunoscu margine când începurăm să ne că
ţărăm pe coasta mării, unde o serie de căsuţe de piatră păreau
să păzească viile ce coborau aproape până pe plajă.
Uitând de oboseală ne grăbeam, atraşi de un loc care-mi
părea de departe o oază verde, care se rostogolea până’n mare.
Aci coasta era tăiată de o adâncitură strâmtă, pe fundul căreia
o cascadă ·vorbăreaţă se prelungea în valuri spumoase de râu.
Sălcii şi plopi crescuseră în grupuri umbroase pe deasupra
acestei ape, iar de-a-valma nişte mori vechi turceşti, ne mai po
menit de atrăgătoare, se căţărau pe coastă.
Late, joase, cu acoperişurile trecând peste ziduri şi făcute
din ţigla cilindrică, caracteristică acestei regiuni, cu roţile lor
uriaşe, schimbând în fum alb apa ce se rostogolea zgomotos
în ele, n’ar putea fi închipuită construcţie mai pitorească.
Dincolo de mori, deasupra unui dărăpănat zid de piatră,
un fel de terasă ‘pe care cre,ştea viţa de vie ; la câţiva paşi mai
departe, o a doua terasă mai strâmbă· şi mai scurtă, în capătul
căreia se înalţă un gigantic plop, aplecat peste apă, irezistibil
atras- par’că – de cântecul mării.
Rămăsei împietrită.
Acest colţ era fermecător! Şi avusei senzaţia stranie de a-l
fi căutat toată viaţa şi de a-l fi găsit în sfârşit.
Un loc de vis, păzit de acest bătrân, bătrân copac.
Mă aşezai la umbra lui şf mă uitai şi eu în apă, cum pro
babil privea şi el mai bine de un secol.
Tăcui mult timp. Farmecul acelei frumuseţi pătrundea din
ce în ce mai adânc în inima mea.
Apoi întorcându-mă către Nicolae spusei: Oh I Nicky, locul
ăsta trebuie să fie al Meu! Simt că m’am întors la ceva care
mi-a aparţinut întotdeauna.
Şi într’adevăr, acest Ioc de vis deveni al meu.
Pe el am construit o casă albă, modestă, cu acoperişul
plat, în armonie cu atmosfera orientală dimprejur. Şi am numit-o
„Tenha-Juvah „, ceia ce înseamnă pe turceşte: ,,Cuibul singuratec”.
Una peste alta, am construit grădini mici, în terasă, fiecare
purtând numele unei fiinţe iubite : Mircea, Ferdinand, Carol,
Elisabeta, Mignon, Nicolae, Ileana, Sandro, Mihai, Petru-Duşan,
Helena, George ; fiecare din grădiniţele acestea pietruite, sunt
pline de flori, grădini de amintiri, în care am ·semănat dragoste,
visuri, nădejdi şi chiar lacrimi …
Aici vin când sunt obosită, ca să mă înprospătez cu vlagă,
când viaţa mi se pare grea …
Poarta mea este întotdeauna deschisă ca braţe pentru_
bună venire.
Aici toţi oaspeţii căutători de frumuseţe sunt primiţi bucuros.
Iar deasupra fântânei de apă rece, care curge sub terasa
cea mai mare; au fost săpate aceste vorbe:
Pentru cei obosiţi, odihnă
Pentru cei însetaţi, apă
Pace celor cu inima grea
Nădejde celor în preajma vieţii
Dă clic pentru a accesa analele-dobrogei,-anul-9,-vol-ii,-1928-watermark-(1).pdf
