Între casele mai demne de remarcat, cea care ne atrase mai mult atențiunea fu a Pașei; situată în mijlocul unei curți vaste, cu mai multe rânduri de balcoane și având mai multe etaje, toate acestea îi dădeau o înfăfișare elegantă și plină de grație; coloanele toate precum și balcoanele și toate ornamentele acoperișului erau din lemn cât se poate de lucios și bine lucrat; coloane mici de apă țâșneau într’un bazin, situat în mijlocul unei săli, împodobită cu marmoră, a parterului.

De jur împrejurul sălii erau rânduite divane. Ne treceam ziua în felul acesta, vizitând orașul și nu ne întoarcem în lagăr decât seara. Odată cu apusul soarelui și imediat după ce se suna adunarea – se făcea rugăciunea. Soldații eșeau din corturi și, în rând, și după o simfonie simplă, dar gravă și majestoasă, fiecare se descoperea; atunci cel mai vechiu soldat din companie spunea cu glas tare o rugăciune scurtă, după care toată lumea făcea de mai multe ori semnul crucii. Omul în rugăciune iți inspiră întotdeauna un sentiment de respect; iar sentimentul acesta are ceva mai sublim încă atunci când cel care se roagă e un soldat; e ceva atât de solemn în tăcerea și în reculegerea unei armate întregi, care-și oferă viața lui Dumnezeu… viața pe care-o va risca mâine.

sursa: gallica.bnf.fr