„Ceea ce îi dă un suflet propriu şi o sfâşietoare poezie, este, dimpotrivă, asprimea pământului său, relieful chinuit al dealurilor, albul nemilos al acelor pereţi de var şi lut ars, pe care te miri că nu găseşti urma flăcărilor ce s’au stins. Lumina Balcicului este violentă, copleşitoare, fără umbră, fără odihnă.
Numai vecinătatea mării reuşeşte s’o înduplece. Pu ţină oboseală, puţină tandreţe nu capătă această lumină decât în ceasurile de seară. Atunci colorile se deschid, iar încremenirea dealurilor devine mai puţin austeră. Peisaj sărac, peisaj grav, peisaj împietrit, de unde îşi ia Balcicul înşelătoarea lui gamă de colori ? Poate tocmai din acest fond cenuşiu-ars, care dă prin contrast o intensitate dublă mării, iar colorilor o aprindere nouă. Ele nu pot acoperi însă Balcicul pustiu, calcaros şi — oricât de bine l-ai cunoaşte, oricât de familiar ţi-ar fi — mereu halucinant.”
Mihail Sebastian
