Fotografie ilustrându-l pe poetul Octavian Goga plimbându-se la braț cu o prietenă, pe faleza Balcicului, 15 iulie 1933, cu o evocare scrisă pe verso către prietena sa, semnată olograf
Balcicul e iubit de artişti. De pianişti (Cella Delavrancea, o apropiată a Reginei), de actori (Ion Iancovescu), de arhitecţi (Henrieta Delavrancea- Gibory, una dintre surorile Cellei, supranumită „mica Gibory”).

Floralia, nu uita ziua plecării tale din Balcic, zi când a fost facută această fotografie. 15. VII. 1933, Balcic, Goga

Scriitorii nu-l evită. Dimpotrivă. Dar transfigurarea literară a Balcicului nu dă rezultatele dorite. E. Bucuţa scrie un roman a cărui acţiune se petrece la Balcic, însă poetul nu are condei de romancier. Oscar Walter Cisek scrie o nuvelă, Tătăroaica, dar o face în limba germană. Cella Serghi plasează o parte din acţiunea Pânzei de păianjen la Balcic. Mihail Sebastian îl aminteşte în Jurnal. Ne lasă chiar o Notă despre Balcic. Dar cam atât. Deşi primari destoinici, precum Octavian Moşescu sau tânărul şi frumosul George Fotino, trudesc la sporirea anvergurii culturale a localităţii. Sub oblăduirea Reginei Maria. Poate chiar mai mult decât atât. Regina moare, probabil de ciroză, la 18 iulie 1938. Îi lasă moştenire Regelui Carol al II lea, proprietăţile. În decizie primează calculul politic. Conform dorinţei, inima îi este depusă într-o urnă de marmură albă.

Povestea Balcicului interbelic românizat merge mai departe până în 1940. Atunci Bulgaria reclamă Cadrilaterul şi nu face nici o concesie în privinţa Balcicului. Nici măcar în numele “gajului de prietenie.”

Odată intrată în zona comunizării, România va trebui să uite de Balcic, de povestea lui, de aventura lui artistică. Falsificarea istoriei, inclusiv a istoriei culturii, specifică regimurilor comuniste îşi spune şi aici cuvântul. Balcicul e un cuvânt proscris. Oraşul va fi redescoperit de turiştii români după 1989. Cu gadgeturi dar şi cu istorii urbane, ba chiar şi cu legende.

citeste mai mult: adev.ro/pbcajw

sursa : Cadrilater