„Balcicul este un târgușor pitoresc despre care ai zice că se rostogolește în valuri. Căsuțele lui turcești se cațără pe povârnișuri repezi, ca și cum ele ar sta să lunece pe încetul, atrase de apele de dedesubt; stânci de piatră cenușie, ciudat rotunjită, alcătuiesc un mic golf în care orașul zace în pașnică răzlețire. Am o amintire vie a înfățișării lui neobișnuite, a mulțimii îngrămădite de fețe de toate spețele, a locuințelor ei mărunte, încântător suite una pe capul celeilalte, așa încât păreau că numai cu greutate stau sprijinite pe niște coaste atât de repezi și rupte.”

Sunt impresiile Reginei Maria din anul 1915, când vizita scurt Balcicul pentru prima oară. Terenul virgin, îmbibat de lumină și culoare, o parte de Orient înfiptă în coasta alb-stâncoasă a Mării Negre avea să devină peste puțină vreme locul exotic ce va exalta din plin artiștii, gânditorii și pe toți cei ce îi vor ajunge la țărm. Marea, străzile nepavate, peisajul, mozaicul de fizionomii, șirul nesfârșit de „odalisce”, turci, tătari – toate conturau un cadru în care viața se ducea într-un alt ritm.

Puterea simbolică a Balcicului avea o dominantă feminină. Regina Maria este „spiritul tutelar al locului”; Cecilia-Cuțescu Stork, Eliza Brătianu, Ortansa Satmary, Cella Delavrancea i se vor alătura, pentru ca mai apoi, Henrieta Delavrancea să transforme Balcicul în singurul loc din România anilor ’30 unde o femeie arhitect își impune și creează un stil. Douăzeci și patru de construcții vor fi realizate între 1934-1937, în timpul mandatului de primar al lui George Fotino. Albul caselor, precum piatra Balcicului, taie geometric țărmul, terasele ies în mare, pantele domoale încearcă să se înscrie în liniile orașului pitoresc. „Transfuzia” românească în Cadrilater primea astfel expresie arhitecturală.

Arhiva de Imagine MȚR