sursa : Cadrilater
Lângă pescărie sunt trase la mal nenumărate bărci și mahoane (ambarcațiuni pentru încărcarea vaselor de mare tonaj, care nu puteau să intre în port din cauza adâncimii reduse a apelor mării), aflate exclusiv în proprietatea populației musulmane.
Jeni Acterian le descrie în ultima noapte petrecută în august 1937 la țărm de mare, astfel: „La mahoane. Erau mari și frumoase; trase la mal au ceva părăsit și dureros. Smulse din elementul lor le rămâne totuși aceeași gravă măreție. Era o liniște neagră, compactă…Se vedea marea ca o pată neagră în care lucea lichid si metalic un far. M-am întins cu fata în sus să văd stelele căzând”.
Un alt împătimit al Balcicului, Sergiu Ludescu, descrie mahoanele și noua lor utilizare, în absența vapoarelor de tonaj sporit: „sunt bărcile cele mari, negre, care zac, putrezesc de mult, pe țărm, jos în port, lângă magaziile vechi, arse de soare, bătute de ape, de vânturi.
Îmi place să stau pe mahoane, pe podul de lemn bine prins, ziua, noaptea mai ales. Să privesc ore întregi colinele albe, de cretă, stelele cum cad, fulgere, să’nsemn unghiurile și toată geometria constelațiilor, să ascult valurile care bat țărmul din amurg și până se crapă beznele, departe, spre porțile vineții ale răsăritului…”
Și Ștefan Roll găsește cuvinte potrivite în descrierea acestor ambarcațiuni pictate, între alții, de Jean Al. Steriadi: „Între zidurile magaziilor, urcate pe mal, ancorate cu odgoane groase, cu burțile uriașe, despicate și vide, mahoanele șomează. Soarele încinge catranul cu care sunt unse să nu le putrezească apa, o mireasmă de bitum umple atmosfera. Grâul care țâșnește din cernoziomul celor două județe le-a uitat, le-a lăsat abandonate, în siluete de tuș, în crepuscule, bune pentru motivele pictorilor. Doar din când în când, valurile urcă să le înmoaie puțin lemnul însetat, dar nici unul nu poate smulge prizonierul – pe crupa lui albastră – spre larg.
Mahoanele uriașe stau încărcate cu o melancolie neagră și vâscoasă”.
Tot aici pictorul-narator din evocarea lui Radu Boureanu îl întâlnește pe Enver – «un turc lung, îmbrăcat în straie „nemțești”… M’a dus mândru să-mi arate barcazul lui, pe care domnii pictori i-au zugrăvit două sirene. Barcazul e mare, sirenele au haz, au ochii în felul stilizărilor egiptene, pe planul figurii, culcat pe profil.
Enver e mândru, se învârtește pe lângă botul barcazului și privește drăgăstos sirenele…Un val cu spumă albă se târăște pe plaja mică de nisip, ajunge și-i linge călcâiele, îi udă ghetele și pantalonii. Enver nu simte, mângâie cu ochi cuminți culorile sirenelor. Una avea părul blond, cea din tribord, negru.
– A cui a fost ideia cu sirenele, Enver?
– Al meu.
– Știai ce sunt sirenele?
– Sigur, eu ai văzut.
– Cum ai văzut, când, unde? – făcui zâmbind.
– Sigur, dincolo, la Marmara, la Marea Egee!
– Dar aici în Marea Neagră n’ai întâlnit? – urmai eu jocul.
– Nu putem să întâlnim. Ele nu stau la Marea Neagră. Frig.
Din toată conversația mea cu Enver asupra sirenelor, n-am putut să surprind un fir de prefăcătorie sau de minciună. In marea lui naivitate de copil bătrân și deșirat, Enver părea să păstreze amintirea unei autentice întâlniri cu aceste populare figuri ale mărilor mitologice.
Bat cu Enver drumurile portului…Cobor într-o barcă mică, albă, văzută de departe e ca o coajă de ou. Vâslesc afară din rada portului. Lumina cade de sus și face apa strălimpede până în adâncimi. Trec pe sub pântecul bărcii în care plutesc săgețile peștilor. Ridic pe lopată o meduză. O clipă, a fost deasupra apei ca o sdreanță cleioasă, cade în apă și-și redobândește frumusețea, nuanța aproape perlacee, cu tendințe de transparență. Când mă întorc la mal, mă întâmpină un contrast. O fată brună și o fată blondă se scaldă. De n’ar avea părul scurt și costume Jantzen, aș putea să cred că sirenele de pe prora barcazului lui Enver au coborât puțin în realitate și în mare, părăsind însă teaca simbolică de solzi, în care-și ascund picioarele».
sursa text: „Balcicul în pictura românească” – Doina Păuleanu, pag. 222 -223
foto: Velin Neychev
sursa : Cadrilater
