Cunoscătorii mai vechi ai Balcicului deplâng valul de civilizație, care s’a abătut asupra lui, în ultimii ani. Ei privesc cu dezolare cum fostul orășel dobrogean, care semăna pe vremuri, și de altfel nici azi n’a încetat cu totul să semene, cu un prăpădit sat asiatic, se pregătește să devină cu timpul, port, oraș, stațiune balneară.
Fiecare nouă victorie a civilizației pe teritoriul acestui golf, li se pare un atentat împotriva adevăratului lor Balcic. Lumina electrică, digul, farul, toate au fost primite cu strângere de inimă.
Cât despre vilele albe, care nu încetează să apară delà an la an, pe dealurile de cretă, altădată pustii, nu e una care să nu provoace ostilitate.
Ce se va întâmpla când va fi gata hotelul Oficiului de Turism, sau când se va face șoseaua delà Constanța sau când în sfârșit — nelegiuire supremă! — se va prelungi până aici o linie ferată ? Vechii «balcicieni» preferă să nu se gândească la aceste catastrofe. Singurul lor protest este o ridicare consternată din umeri, ca în fața cataclismelor, pe care le suporți fără să le înțelegi. De pe acum, ei caută la extremitățile golfului, ținta posibilă a unor viitoare retrageri. «Nu mai e de trăit în Balcic», se spune în mod obișnuit, în fiecare vară. Privirea mută spre coasta goală delà Hilalgi și Sacalî, sau spre stâncile delà Surtuchioi.
E o privire de amenințare: nu este una de despărțire. Nimeni nu pleacă pentru totdeauna de aici.
Iubirea pentru Balcic are ceva intolerant și superstițios. Ea nu suferă nici o schimbare și nu acceptă nici o inițiativă. Lucrurile trebue să rămână în vechea lor mizerie, în vechea lor părăsire. S’ar spune că poezia locului este pe jumătate făcută din praf și sărăcie.
Trebue să recunoaștem că acest fel maniac de a iubi Balcicul, această spaimă de înnoire, acest refuz al civilizației, nu sunt simple capricii. E adevărat că ele nu au altă putere decât a unei rezistențe sentimentale, dar nu e mai puțin adevărat că ele reprezintă un gest instinctiv de apărare a unor frumuseți ce se pierd.
Vilele moderne ce s’au ridicat în ultimii zece ani sunt, fiecare în parte, foarte frumoase. Toate la un loc însă, au ajuns să modifice peisajul. Este în aceste cuburi și paralelipipede albe, ceva care contrazice linia leneșă a dealurilor Balcicului. Se vede atât de bine că aceste case nu au crescut, ci că au fost aduse. Ele nu aderă cu peisajul. Ai impresia că sunt simple construcții demontabile, și nu te-ar mira să le vezi dispărând la sfârșitul sezonului. O asemenea vilă nu e de sigur lipsită de grație. Liniile ei drepte, terasele largi, ferestrele făcute parcă pentru a chema soarele, totul este evocator de vacanță. Dar e ceva artificial în aceste siluete rectilinii, care își seamănă atât de mult, încât par a fi făcute în serie, pe un singur tip. Ele au ceva mecanic, uniform, standardizat — și nu e nimic în lume (nici florile, nici perdelele și obloanele de colori diferite, nici porumbeii care se agită pe terase), nu e nimic în stare să le dea mai multă intimitate, un obraz propriu, acel aer de singurătate gânditoare, ce poate face dintr’o casă o ființă vie.
Balcicul are prea multă viață proprie și o coloare locală prea specifică, pentru ca șă suporte aceste clădiri uniforme. Cât sunt ele de frumoase pe plaja inexpresivă delà Eforie ! Acolo aerul lor provizoriu, de joc demontabil, este într’adevăr grațios. Totul pare o mică cetate efemeră, ca un decor de cinematograf, instalat pentra o lună sau două, până ce se va termina filmarea exterioarelor. Artificiile nu numai că nu sunt surprinzătoare la Eforie, dar au, dimpotrivă, nu știu ce humor. Suntem într’o mică lume convențională de carton și pânză, pe care sfârșitul lui Septemvrie o va șterge de pe suprafața nisipului. Până atunci, un jazz, un joc de ruletă, un bar de noapte, mențin lângă vuetul valurilor, o atmosferă artificială de studio. La Balcic, natura e prea gravă, pentru a primi fără jignire, asemenea jocuri. Ele devin degradante aici, unde un răsărit sau un apus de soare, n’a încetat să fie o mare dramă solemnă, pe care o privești în tăcere.
«Civilizația» nu pune în primejdie numai peisajul Balcicului, ci și viața de neglijență, pe care iubitorii lui s’au obișnuit s’o ducă aici. A fi neglijent, a fi desculț, a fi mai mult despuiat, decât îm- . brăcat, este la Balcic nu atât un semn de nepăsare, cât o tacită lege socială. Dacă în altă parte există un snobism al confortului, aici există un nu mai puțin puternic snobism al lipsei de confort. Face parte din farmecul Balcicului, a locui într’o casă fără lumină electrică, a nu avea apă curgătoare, a fi prost servit la masă, a primi scrisorile cu mare întârziere, a nu ceti ziare.
Este reversul absolut al unei vieți de mare hotel, dar nu intră poate mai puțină mondenitate în această lipsă aparentă de eleganță și prejudecăți. Oamenii sunt destul de copilăroși pentru a găsi exact aceleași satisfacții de vanitate și într’un frac bine purtat într’un mare salon, și într’un training prăpădit, îmbrăcat la Balcic. Legile de modă, de eleganță, de bună cuviință, sunt în amândouă cazurile la fel de stricte. Sublimul e o comedie ce se poate juca la toate nivelurile de viață. Să distingem însă comedia socială a Balcicului de poezia lui reală. Că e oarecare doză de snobism sau cel puțin de copilărie în îndârjirea cu care familiarii Balcicului ar voi să-1 apere împotriva civilizației, e foarte posibil. Totuși această atitudine a lor, cât ar fi de maniacă, nu este în totul greșită. Ea pornește delà o intuiție justă. Balcicul nu se poate moderniza decât prin desfigurare.
Un Balcic canalizat, pietruit, bine luminat, cu șosea comodă, cu gară, cu hotel confortabil, cu cazino, cu sală de dans, va fi un mic paradis pierdut. E greu de spus, dar trebue să avem curajul de a o face: Balcicul adevărat este cel murdar. Mizeria face parte din splendoarea lui. Dacă ar trebui să spun, numai în câteva cuvinte, secretul Balcicului, m’aș gândi, în primul rând, la turburătorul său amestec de sărăcie și grandoare: o mare mizerie cu ceva împărătesc în ea. E o mizerie care nu cere milă. Marea dă noblețe pietrelor și zdrențelor.
Când încerc să evoc de departe Balcicul, mă gândesc Ia nenorocita cârciumă a lui Cara Miti. E acolo, în fundul prăvăliei, o ușă de scânduri îngustă, decolorată, murdară, de parcă ar fi o ușă de magazie părăsită. Când se deschide însă, în cadrul ei apare un miraculos peisaj deGolgotă, pe care, departe, îl îmblânzește albastrul intens al mării. Contrastul e atât de violent, încât uimirea rămâne mereu aceeași. Niciodată nu te vei obișnui cu gândul că ușa lui Cara Miti ascunde acest miracol. De câte ori cineva, ieșind sau intrând, o deschide, te aștepți să găsești dincolo de acest prag un maidan oarecare de periferie. In locul lui, apare însă același dreptunghi de vis, imobilizat într’o mare lumină. Mi se pare că e tot Balcicul în această deschidere de ușă…
Frumuseți glorioase sunt aici vecine cu cele mai lamentabile zdrențe, dar această vecinătate nu are nimic ofensator, nimic de gradant. Puțină glorie, puțin orgoliu, strălucește în ultima privire, în ultima ființă. E un zâmbet de resemnare, de indiferență, de melancolie, care se mai poate descifra în ochii cei mai șterși, în privirea cea mai absentă. Nici dansul micilor țigănci, care te înconjoară în tătărime cântând « cara-câz » și cerșind un leu într’o teribilă larmă de strigăte și gesturi, nici acest dans care ar voi să fie obscen, nu reușește să-și piardă urmele lui de mândrie, de grație. Un ban de aramă, o brățară de tinichea, o cârpă colorată, purtate cu o inconștientă cochetărie sensuală, te ajută să recunoști uneori între aceste dansatoare de zece ani, o mică principesă cu degetele fine. Balcicul poartă fără ostentație, ba chiar cu lene, cu nepăsare, asemenea minuni, care n’au conștiința de a fi excepționale și se pierd în soare și în praf.
Mi se pare că așa zisa «bogăție de colori» a Balcicului, pe care toată lumea o laudă, este o falsă bogăție. Pictorii au descoperit Balcicul, dar tot ei au răspândit anumite prejudecăți, care, cu timpul, au căpătat prea mult prestigiu, ca să mai poată fi revăzut. Intre aceste prejudecăți, cea mai bine fixată este tocmai ceea ce se numește printr’un consens general, «bogăția de colori» delà Balcic.
Peisajul balcician este, dimpotrivă, un peisaj ars, alb, fără exuberanță. Este un pământ tragic și pare la prima vedere un pământ sterp. Vegetația nu se vede decât mai târziu și, în orice caz, nu ea face nota dominantă a locului. Vorbim de sigur despre Balcicul propriu zis, nu despre întreaga regiune, care, într’adevăr, este uimitor de diversă. Nu mă gândesc nicidecum la viile care încep la Hilalgi și se termină abia la Ecrene, nici la inexplicabila vale a Batovei, cu vegetația ei generoasă, și nici măcar la coasta râpoasă delà Sartuchioi, care își răscumpără sterilitatea cu o paletă complexă de colori, în care un pământ feruginos aprinde fantastice focuri metalice. In toată această regiune, să-i păstrăm Balcicului singurătatea sa. Mai ales să nu repetăm grosolana eroare, pe care un afiș de propagandă o făcea mai de mult vorbindu-se despre «Nissa Orientului».
Nu, Balcicul nu are nimic mediteranean. Ființa lui adevărată nu este în cei câțiva smochini, care provoacă stupoarea admirativă a excursioniștilor. Ceea ce îi dă un suflet propriu și o sfâșietoare poezie, este, dimpotrivă, asprimea pământului său, relieful chinuit al dealurilor, albul nemilos al acelor pereți de var și lut ars, pe care te miri că nu găsești urma flăcărilor ce s’au stins. Lumina Balcicului este violentă, copleșitoare, fără umbră, fără odihnă. Numai vecinătatea mării reușește s’o înduplece. Pu țină oboseală, puțină tandrețe nu capătă această lumină decât în ceasurile de seară. Atunci colorile se deschid, iar încremenirea dealurilor devine mai puțin austeră. Peisaj sărac, peisaj grav, peisaj împietrit, de unde își ia Balcicul înșelătoarea lui gamă de colori ? Poate tocmai din acest fond cenușiu-ars, care dă prin contrast o intensitate dublă mării, iar colorilor o aprindere nouă.
Ele nu pot acoperi însă Balcicul pustiu, calcaros și — oricât de bine l-ai cunoaște, oricât de familiar ți-ar fi — mereu halucinant. încerc să-mi imaginez Balcicul, așa cum trebue să fi fost el înainte de venirea primilor pictori, în momentul în care își ignora încă frumusețea. încerc să văd Balcicul delà 1913, necântat de poeți, nevizitat de pictori, nemodificat de arhitecți, Balcicul necunoscut, zdrențuit, somnolent, adormit în soare și mizerie, jumătate balcanic, jumătate asiatic.
Ceva din această toropeală, care încă nu s’a dezmeticit, a mai rămas și astăzi în cartierele de sus, în cafenele, pe străzi, în port, totul chemând parcă la bine, la nemișcare, la reverie. In această lume somnoroasă, care se legăna cu două-trei cântece turcești ce se mai cântă și azi, fără să-și fi pierdut tristețea visătoare, în această lume de Orient decăzut și împăcat, ce gălăgioasă trebue să fi fost intrarea noastră, a europenilor ! Cred că nici azi în cartierul turcesc și în tătărime, oamenii n’au înțeles bine ce s’a petrecut sub ochii lor. Sunt încă buimăciți de somnul din care i-am trezit. Lucruri care pentru ei n’au avut niciodată nici un preț, au căpătat deodată o valoare fabuloasă. Pe o tinichea ruginită, pe un vas spart, pe un șal învechit, noii veniți ofereau sume fantastice de 20, 50, 80 de lei. Ei găseau frumusețe, farmec și poezie unor cioburi, unor zdrențe, care deveneau brusc obiecte de artă, după ce zeci de ani fuseseră nenorocite nimicuri.
La Balcic a apărut atunci cea mai dezorientată bursă a valorilor. Tinichele, cârpe și sticle colorate, pe care geniul naiv al tinerelor turcoaice le purta cu inconștiență, erau cumpărate de noii veniți cu prețuri amețitoare. Banul care nu fusese probabil niciodată o noțiune limpede în mahalalele Balcicului, devenea acum ceva misterios, nedefinit, capabil de cele mai absurde salturi, de cele mai neașteptate căderi. Un economist care ar studia indicele prețurilor la Balcic, ar avea în fața lui o agitată diagramă, în care ar trebui să citească uluială, curiozitate, spaimă și nesfârșit de multă copilărie.
Poate însă că dincolo de această agitație pitorească, ceea ce rămâne mai puternic și mai durabil, este tot lenea, tot indiferența. Priviți bătrânele turcoaice, îmbrăcate în negru, pironite în prag, sau la fântână, sau undeva pe o coastă de deal, păzind o nevăzută turmă. Trec ore întregi, fără să facă un gest, fără să-și schimbe privirea ațintită mai puțin spre mare, cât spre cine știe ce depărtată fantomă.
Veacurile vor veni și vor trece, dar parcă nemișcarea aceasta nu se va clinti. Balcicul nu a fost pentru noi o cucerire teritorială. El a fost mai mult o descoperire de ordin sufletesc. Balcicul adaogă ceva sensibilității românești și, la rândul său, capătă noi înțelesuri și noi valori mulțumită acestei sensibilități, fără de care ar fi rămas în veci punct geografic. Destinul a vrut să-i înscrie numele pe harta poeziei și a picturii. In cultura românească este un mic capitol distinct care poartă numele lui.
Dacă s’ar putea întruni într’o expoziție colectivă toate pânzele de inspirație balciciană (și e un lucru care ar trebui făcut cândva…), s’ar vedea lămurit câte viziuni diferite a îmbogățit și stimulat Balcicul, pretexte pentru câte călătorii interioare a oferit. Materialul plastic pe care l-a cucerit pictura românească, din momentul în care primii noștri pictori au descins în această regiune, este inepuizabil. De douăzeci de ani încoace, aproape că nu este expoziție, care să nu aibe un panou de tablouri dedicat Balcicului. «Motivele» pe care el le propune artistului sunt puține și par monotone, dar pe aceste sărace motive câteva generații de pictori au lucrat și continuă să lucreze, cu o surprinzătoare varietate de atitudini personale în fața aceluiași peisaj.
Nu știu însă dacă picturii îi este dat să ne transmită altceva decât fragmente din această lume închisă, care este Balcicul. Spectacolul pictural, ce se joacă în amfiteatrul de lut ars al golfului, nu este decât un singur aliment al unei drame mult mai complexe. Pictorii trădează puțin Balcicul, când îl reduc la un simplu joc de lumină și coloare. Cred că scriitorii, care încep și ei să descindă spre mare, sunt destinați să ne dea un Balcic mai întreg, mai bogat, care fără să-și piardă vraja peisajului, să ne reveleze și poezia misterioaselor ființe ce trăiesc acolo. Un roman de curând apărut — «Pânza de păianjen» de d-na Cella Serghi — ne-a dăruit un Balcic de o frumusețe, o diversitate și o putere emoțională, pe care mi se pare că Balcicul nu le-a avut niciodată în pictură.
MIHAIL SEBASTIAN
Revista Fundatiilor Regale, iunie 1938
#Balcic #Cadrilater
Cadrilater
